Viața e ca un Frisbee. Zboară în cercuri…

Ahmed își încordează degetele transpirate pentru a face o aruncare corectă. Discul despică aerul încins și aterizează pe iarba arsă de soare. Terenul vibrează de glasurile entuziaste ale susținătorilor de pe margine.

Cine ar fi crezut, acum doi ani, în Libia dezbinată de război, că Ahmed va juca în poziția de “receiver” într-o echipă de Frisbee din Timișoara, România? Dar Ahmed (34), originar din Eritreea, a găsit puterea de a scăpa de numeroasele atrocități și de a-și croi calea spre un viitor mai bun.

Ahmed a plecat din Eritreea, cunoscută pentru nerespectarea drepturilor omului, în speranța de a ajunge într-un loc sigur. Însă în Libia a găsit doar o altă țară, fără un guvern și divizată de religie. Chiar mai rău, pericolul de a fi răpit era mereu prezent.

„În Libia trăiam în teroare. Explodau bombe peste tot, oamenii mureau în jurul nostru.”

„Nu poți să-ți imaginezi ce înseamnă o dictatură atât de dură. Lucram într-un restaurant din apropierea casei, tocmai pentru a evita riscul de a fi răpit pe drum. Cu toate acestea, milițiile armate m-au găsit și m-au luat prizonier, pentru a mă folosi ca pe o sursă de bani.”

În timp ce Ahmed era captiv în Tripoli, soția lui, Nefisa, care lucra ca menajeră, a reușit cu greu să adune suma cerută de răpitori – salariul ei pe șase luni de zile. Astfel a devenit liber din nou, dacă putem numi „liber” un om care trăiește cu frica permanentă de a fi răpit pentru simplul fapt că este din Eritreea.

Ahmed (34 ani) în timpul meciului de Ultimate Frisbee ©UNHCR/Stefan Lorint

Refugiați din CTU în timpul meciului demostrativ ©UNHCR/Stefan Lorint

Poza de grup de la finalul meciului cu Refugiați din Eritrea și Siria ©UNHCR/Stefan Lorint

Familiile jucătorilor susținându-i de pe margine ©UNHCR/Stefan Lorint

A lua calea refugiului nu este ușor, dar Ahmed și soția lui nu au avut de ales. Au decolat de pe aeroportul din Tripoli chiar în timpul unui bombardament, călătorind apoi prin Turcia spre România. Sentimentele de tristețe și regret pentru cei pe care îi lăsau în urmă erau amestecate cu gânduri optimiste, întrucât Nefisa era însărcinată. Copilul lor urma să se nască într-o țară sigură.

În iulie 2019, după doi ani petrecuți pe drum, au ajuns în sfârșit în Centrul de Tranzit în Regim de Urgență (CTU) din Timișoara.

Dar a urmat o altă nenorocire. „Soția mea era însărcinată în două luni,” spune Ahmed. „Prima zi aici a fost cea mai fericită din viața mea, pentru că a fost prima oară când ne-am simțit în siguranță. Totodată, a fost și cea mai rea, pentru că Nefisa a pierdut copilul.”

Acum este sfârșitul verii, într-o dimineață de sâmbătă extrem de fierbinte. Terenul de sport CSS Bega găzduiește turneul de Ultimate Frisbee, în cadrul căruia refugiații din CTU se întâlnesc cu jucători din România, Serbia și Ungaria, celebrând astfel incluziunea.

"Spirit of the game" la finalul meciului ©UNHCR/Stefan Lorint

Echipa de Ultimate Frisbee "Azvârlirea" alături de refugiații din CTU, la finalul evenimentului ©UNHCR/Stefan Lorint

"Spirit of the game" la finalul meciului ©UNHCR/Stefan Lorint

Unii dintre refugiați nu au auzit niciodată de Frisbee sau joacă pentru prima dată acest joc. Însă, pentru fiecare dintre ei, turneul aduce o fărâmă de normalitate în viața lor. Evenimentul se desfășoară în spiritul campaniei de solidaritate Two Billion Miles to Safety / Două Miliarde de Kilometri până la Refugiu derulată de către UNHCR și partenerii săi.

Dragoș Funaru, antrenor și membru al echipei locale de Frisbee Azvârlirea, îi pasează discul unui tânăr refugiat.

„Este un joc non-contact, fără arbitru. Jucăm după un cod de onoare pe care toată lumea îl cunoaște și îl respectă,” spune el. 

În ciuda căldurii extreme, bărbați și femei de vârste diferite aleargă pe teren. Hermonzeray, 25 de ani, din Eritreea, joacă alături de fiul ei. În pauza dintre reprize se așază pentru a se odihni. Are un zâmbet rezervat, dar ochii îi strălucesc. „Sentimentul de a face parte din echipă, energia – acestea ne împing spre victorie,” spune ea.

Hermonzeray a călătorit timp de trei ani înainte de a ajunge la Timișoara în august. Își lasă privirea în jos și șoptește: „Nimic nu e mai rău decât Libia.” Acum este în siguranță, dar amintirile cumplite cu răpiri, tortură și abuzuri sexuale încă o urmăresc.

Alți refugiați stau pe iarbă, înconjurați de familiile lor, urmărindu-și fericiți copiii care se joacă fără griji în aer liber.

Pentru toți aceștia, cercul suferințelor este pe cale să se închidă, iar discul vieții să se lanseze spre o nouă destinație. Tocmai ce au fost informați că la plecarea din CTU, vor fi relocați în Norvegia.

Jocul se încheie și Ahmed vine să dea mâna cu noi. Faptul că face parte dintr-o echipă și sentimentul de energie colectivă îi dau puterea să câștige. „Dar eu oricum am câștigat,” spune zâmbind și pare să se refere la ceva mai mult decât jocul de Frisbee – la faptul că viața lui, în general, se va schimba în bine, acum că a fost acceptat într-o casă nouă și sigură.

Share on Facebook Share on Twitter