Povestea lui Mohamed, România
Mohamed în micul său magazin “Aleppo”. Foto: Corina Gheorghiu
Am fugit din oraşul meu natal, Aleppo, la începutul lui 2013, după luni de incertitudini şi teamă. A fost foarte greu… Nu mai puteam munci şi copiii mei nu mai mergeau la şcoală. De fapt, erau încuiaţi în casă, pentru că ar fi fost prea periculos să iasă afară. Eram îngroziţi la gândul că ar putea fi răpiţi sau ucişi. Şi acum încep să plângă când aud zgomote puternice afară – cred că ar putea fi o bombă.
Am venit în România şi aici m-am întâlnit cu unchiul meu care fugise din ţară mai devreme. La scurt timp după ce am ajuns aici, am primit statutul de refugiat, am început să învăţ limba şi să îmi refac viaţa de la zero în oraşul Constanţa, pe litoral. De curând, am depus şi o cerere de reîntregire a familiei.
Am fost nevoit să plec din Siria fără soţia şi copiii mei; nu aveau paşapoarte, aşa că a trebuit să aştepte un an ca să li se emită unul şi să poată pleca. Nu au ajuns prea departe; acum aşteaptă într-un orăşel din Turcia. Când am plecat din Aleppo, soţia mea era însărcinată. Abdi are acum aproape nouă luni şi este mezinul dintr-o familie cu şase copii. Îmi lipsesc tare mult. De fiecare dată când vorbim la telefon, copiii mă întreabă: tati, când te vom revedea?
Cu ajutorul unchiului meu, am închiriat un apartament şi am deschis un magazin cu numele “Aleppo”. Vânzătorii din zonă mă cunosc şi mă salută în fiecare dimineaţă. Nu îmi cunosc povestea, dar mă respectă, iar eu îi respect la rândul meu. Lucrez din greu pentru a-mi menţine mica afacere în viaţă, în aşteptarea revederii celor dragi.
Fiecare pas pe care îl fac este cu gândul la familia mea; mă gândesc la ei tot timpul. Când vor ajunge aici, copiii trebuie să meargă la şcoală. Vor învăţa română. Nu cred că le va fi greu; până la urmă, sunt copii… Dar primul lucru pe care vreau să îl fac când ajung aici este să îi scot la o plimbare în parc.
Text: Gabriela Leu, UNHCR România
