Povestea Sarei, ETC România
Sara şi fiul ei, Sami.
Sara*, refugiată Irakiană din Siria a fost transferată la Centrul de Tranzit din Timișoara împreună cu fiul ei Sami în vârstă de 11 ani, în vederea relocării într-o țară terță.
„Aproape că nici nu-mi mai amintesc momentele în care eram o familie fericită…asta a fost înainte de anul 2005 când am fost amenințați pentru prima dată”. Ahmad, soțul Sarei lucra pentru o companie americană atunci când a avut loc primul atac asupra lor, mașina fiindu-le incendiată și tatăl lui Sami rănit. Au urmat alte atacuri asupra lor și a altor membri ai familiei și în ciuda faptului că Ahmad a renunțat la slujbă, situația nu s-a schimbat. După mai bine de un an de teroare, cei trei au fugit în Siria. ”La scurt timp după aceea, soțul meu a plecat în Turcia, sperând să găsească ceva de lucru. Ultima dată am vorbit cu el la telefon. Au trecut opt ani. Nu mai știm nimic despre el iar Sami care avea doar trei ani atunci nici nu și-l mai amintește.”
Rămasă singură într-o țară străină, cu un copil mic, Sara a luptat pentru ca fiecare zi din viața lor să aibă un sens. Până când războiul din Siria a ajuns aproape de ei, punându-le viața în pericol. ”Totul în jurul nostru a început să se destrame, puțin câte puțin, explozie cu explozie. Îmi amintesc ziua aceea în care, mergând pe stradă am auzit un zgomot puternic și apoi nimic. M-am uitat spre Sami să văd dacă nu-i lipsește vreo mână, vreun picior, dacă mai trăiește. Am supraviețuit exploziei și abia după 25 zile mi-a revenit auzul. De atunci Sami nu s-am mai dezlipit de mine.”
Curând, cei doi nu au mai putut ieși din casă de teama exploziilor și a violențelor. ”Școala lui Sami a fost distrusă, o aripă a blocului în care locuiau a fost aruncată în aer. Însă în ziua în care oameni mascați au intrat în casa unui vecin omorându-l – mi-am spus gata, trebuie să fugim de aici pentru a ne salva. L-am luat pe Sami de mână și ne-am adăpostit într-un hotel.” La scurt timp după aceea, cu ajutorul UNHCR, Sara și Sami au fost evacuați din Siria urmând ca, după o perioadă de tranzit în România să fie relocați într-o țară terță.
”Nu știu cum va arăta viața noastră de acum înainte dar numărăm zilele până când vom avea, în sfârșit un loc al nostru, în siguranță. Chiar dacă voi lucra zi și noapte, voi fi fericită… vreau să construiesc un viitor pentru Sami. Aici, în România, am început să sper că o să fie bine. Fiul meu, pentru prima dată după mulți ani, a zâmbit. Toată acea tristețe de pe chipul lui – aproape că a dispărut.
Mai plâng uneori. Apoi mă opresc, îmi șterg lacrimile și îmi spun: asta e viața, mergem mai departe…”
*Nume schimbate din motive de protecție.
Text: Gabriela Leu
