Povestea lui Hany, Liban

UNHCR / A. McConnell / March 2014

UNHCR / A. McConnell / March 2014

“Dacă nu sunt student, nu sunt nimic.” Casa lui Hany are o structură de lemn şi este acoperită cu folii de plastic. Covoare groase stau întinse pe jos şi perne lungi servesc drept canapele. Un cuptor de lemn oferă caldură. Un televizor cu antenă satelit aduce ştiri din Siria.

El vorbeşte bine engleza, pe care şi-a perfecționat-o uitându-se la videoclipuri muzicale şi citind romane ale lui Dan Brown. Are 20 de ani şi este refugiat. Pierdut, în Valea Bekaa din Libia. “Imi irosesc vremea aici.”

Hany îşi ratează visele. A fi conştient de asta este mai rău decât a afla că locuința lor a fost prădată şi arsă după ce ei au fugit pentru a scăpa cu viață. E mai rău decât a ştii că țara sa sângerează şi este plină de cicatrici. El şi-a pierdut ideea de viitor.

Inainte de război viața lui Hany era o viață parcă garantată, trăită în virtutea momentului. Intr-un liniştit district al oraşului Homs, în casa construită de tatăl său, el obişnuia să privească copacul din fața camerei lui şi să scrie poezii.

Hany era un rapper. Cânta la şcoală într-o formație, alături de prietenii săi şi visa la facultate. Viitorul său era luminos.

Frate său Ashraf s-a născut în ziua în care a început conflictul din Siria. 15 martie, 2011. Familia lui s-a simțit binecuvântată. O nouă viață, într-o casă confortabilă, într- comunitate plină de prietenie. 20 de zile mai târziu, violențele au început să se facă simțite în cartierul lor. Bombele au căzut şi ferestrele s-au cutremurat.

“Timp de un an şi jumătate ne-am încuiat în casă,” îmi spune mama lui Hany. “Ne îmghesuiam într-o singură cameră şi acolo dormeam, acolo mâncam.” Când bombardamentele se opreau, fugeau, la medic sau să îşi cumpere provizii.

Hany era hotărât să termine liceul. Se ducea la şcoală în fiecare zi, însă sunetul neîncetat al tragerilor făcea să îi fie greu să se concentreze asupra examenelor lui. Cu toate acestea, a excelat.

Asta până ca oroarea să se abată asupra familiei sale. O mătuşă, un unchi şi un văr au fost ucişi în propria lor casă, le-au fost tăiate gâturile. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul.

Familia şi-a adunat tot ce avea şi a fugit cu un convoi de maşini, printr-un punct de control coordonat de cineva pe care cunoşteau. Hany a adus cu el un singur lucru: diploma de liceu şi notele luate, pe care le arată cu mândrie.

“Asta este viața mea, viitorul meu. Am lăsat totul în urmă în Siria, dar nu asta.”

Hany s-a întors la poezie, pentru a alunga monotonia. “O fac ca să îmi întregesc emoțiile,” spune el. Citeşte un vers în arabă, pe care l-a scris acum o seară. Familia sa iubitoare îl înconjoară. Afară plouă cu găleata. Pământul s-a transformat în noroi.

Mama lui Hany îmi spune că nu îşi face griji pentru micul Ashraf. El s-a născut sub sunetul bombelor şi încă mai tresare la orice zgomot puternic. Dar, de asemenea, aleargă râzând când îşi dă seama că a surprins atenția fotografului nostru.

Ashraf îşi va reveni din traumă, îmi spune mama sa. Dar Hany? A pierdut ceva de nerecuperat. Hany şi-a pierdut visele.

Text: Melissa Fleming

 

UNHCR / A. McConnell / March 2014

UNHCR / A. McConnell / March 2014

 


Chiar şi o familie destrămată de război este mult prea mult

Aflaţi despre munca noastră cu refugiaţii la UNHCR.ro