Mohamed, 40 de ani: “Familia noastră mare, în jurul mesei – aceasta este una dintre cele mai de preț amintiri pe care le am din Liban, unde locuiam la acea vreme. Îmi făcea plăcere să gătesc pentru ei. Am felul meu de a combina ingrediente simple cu ierburi și condimente pentru a le transforma în preparate delicioase. E aproape dureros să privesc înapoi, pentru ca era o vreme când aveam totul: o casă frumoasă cu grădină, un loc de muncă bun la restaurant, prieteni și familie. Viața aia este în trecut acum.”

“Totul a început să se ducă de râpă în 2015 când, fiind cetaţean Sirian, am primit o înştiinţare de recrutare. Aveam obligația să mă înrolez deși locuiam înafara țării. Reuşisem până atunci să evit serviciul militar dar acum recrutarea devenise iminentă. Ce era să fac? Aveam de ales între a merge la război sau la închisoare. A trebuit să luăm decizia copleșitoare de a fugi. A fost nevoie de patru luni și, în final, o călătorie înfiorătoare pe mare ca să ajungem în România.”

Soția lui Mohamed și copiii lui sunt împreună în timpul unei vizite de câteva zile la Constanța. Khayriye și copiii stau în centrul de refugiați, la 200 de km distanță până când soțul ei va putea să închirieze o casă și să-și aducă familia în Constanța. Copiii de la stânga la dreapta: Ahmed (4), Mahmoud (10 luni) și Etedhal (4). ©UNHCR / I. PREDA / 2016

Khayriye (36, dreapta) și vecinii ei (refugiați sirieni) din centrul de refugiați de la Galați, România, iau masa într-una din camere. Mahmoud, fiul ei mai mic, privește din pat. Refugiații gătesc în bucătăria comună. ©UNHCR / I. PREDA / 2016

Ahmed și Etedhal (4 ani, primul și al doilea din stânga) se uită la desene animate împreuna cu alți copii refugiați sirieni la centrul pentru refugiați din Galați, România. ©UNHCR / I. PREDA / 2016

Mohamed și gemenii săi, Ahmed și Etedhal, hrănesc o capră în timpul unei vizite cu familia la zoo în Constanța, România. ©UNHCR / I. PREDA / 2016

Mohamed (40) la noul său loc de muncă într-un restaurant libanez din Constanța. El s-a mutat din centrul pentru refugiați ca să se poată angaja aici. Familia sa va rămâne la centrul aflat la 200 de km distanță de el până va putea să-i aducă la Constanța. ©UNHCR / I. PREDA / 2016

“Acum suntem în siguranță și avem speranțe. Am găsit de lucru într-un restaurant libanez pe malul mării, în Constanța. Asta înseamnă enorm pentru mine. Oamenii de aici sunt foarte săritori și sper ca soția mea Khayriye (36) și copiii să mi se alăture în curând. Ei încă locuiesc în Centrul pentru Refugiați din Galaţi, la 200 de km distanță de mine. Vorbim zilnic şi facem planuri de viitor: o să învățăm limba română, o să ne trimitem gemenii Etedhal și Ahmed (4 ani) la grădiniță iar pe Mahmoud (10 luni) la creșă. Asta îi va permite și soției mele să se angajeze.”

“Cel mai mare vis al meu este să-mi deschid un restaurant în România. Asta ne-ar ajuta să ne cumpărăm o casă, să oferim o educație copiilor noștri și să avem o viață bună. Dacă voi avea această șansă îi voi putea ajuta și pe alții, atât refugiați cât și români. Recent, mama mea mi-a spus la telefon Foarte bine că nu stai degeaba așteptând bani de la stat ca să te susții Are dreptate. Nu vreau asta. Din contră, vreau șansa de a contribui la stat prin taxe și prin tot ce vom cumpăra aici.”

Născut în Siria într-o familie mixtă siriano-libaneză, Mohamed s-a mutat în Liban de copil. Peste ani, când conflictul din Siria a escaladat, nu și-a mai putut reînnoi actele fără să riște înrolarea forțată în armata siriană.

Familia a trebuit să-și abandoneze casa din Liban peste noapte. Ruta i-a dus în Turcia. De două ori s-au urcat în barcă încercând să ajungă în Grecia. După prima încercare, autoritățile turce l-au închis șase zile. A doua oară au ajuns în Grecia și s-au dus fix la spital pentru a-l salva pe Mahmoud care a făcut pneumonie pe drum. În cele din urmă, au fost relocați în România.

Acum sunt în siguranță, dar traversare din Turcia spre Grecia pe mare încă îi bântuie: “Eram 70 de oameni înghesuiți pe o barcă făcută pentru 37. La jumătatea drumului, a murit motorul. Era beznă, marea era agitată, oamenii țipau. Am crezut că a venit sfârșitul, ne-am spus ultimele rugăciuni. Eu știu să înot însă soția mea nu știe iar vestele noastre de salvare erau false, își aminteste Mohamed. Cuvintele soției mele rostite înainte de îmbarcare îmi răsunau în cap: Dacă se întâmplă ceva, salvează-ne copiii și uită de mine”.

După relocarea în România, familia lui Mohamed a ajuns la centrul pentru refugiați din Galați, urmând a se înscrie în programul național de integrare derulat de către guvern. Grație calificării sale , la scurt timp după sosirea în țară, Mohamed s-a mutat la Constanța unde și-a găsit de lucru. Poate că  deschiderea propriului restaurant nu va fi un lucru simplu dar Mohamed are încredere în viitor, deși realizează că îndeplinirea visului lui va fi posibilă doar cu pași mici.

Exprimă-ți solidaritatea alături de refugiații ca Mohamed prin semnarea petiției #AlaturiDeRefugiati astăzi.

Ți-a plăcut povestea lui Mohamed? Distribuie-o și prietenilor tăi!