Povestea lui Simon, Myanmar (Zomi Chin)
“Când am venit, nu mi-a fost aşa frică, însă, pe măsură ce petrec mai mult timp aici, îmi este tot mai frică.”
„Sunt din Myanmar şi am sosit în Malaysia în 2010. Prietenii şi familia mi-au rămas acolo. Îmi este dor de ei, însă mi-am făcut prieteni şi aici, refugiaţi, ca şi mine. Lucrăm împreună, însă ne-am împrietenit numai după ce am sosit în Malaysia aşa că nu suntem foarte apropiaţi.
În prezent lucrez în cadrul comitetului pentru refugiaţi din Zomi ca secretar. Când am sosit în acest loc, mă gândeam numai la mine, cum o să supravieţuiesc aici în Malaysia. Văzând, însă suferinţa poporului meu, am început să simt că vreau să ajut şi eu, astfel că am început să fac voluntariat pentru comunitate. Am început în ultimii 3 ani. În primul an, am lucrat.
Putem merge oriunde în Malaezia, asta este bine. Însă nu prea stau de vorbă cu malaiezienii, doar uneori. În ce mă priveşte, simt că nu am nimic să le spun sau nu avem nimic de discutat şi mi se pare că nici ei nu ar vrea să stea de vorbă cu mine.
Câteodată mi se pare că nu aparţin acestui loc deoarece, atunci când mă duc la interviuri, mi se pune „Dorim numai localnici.” Uneori mi se pare că nu am niciun drept ca refugiat. Câteodată poliţiştii ne opresc la întâmplare şi se uită la unghiera noastră şi întreabă „Ce faci cu asta?” Cred că o să o folosim să furăm bani sau să deschidem genţile oamenilor. Aşa că, nici nu mai îndrăznesc să o iau cu mine.
Când am venit, nu mi-a fost aşa frică, însă, pe măsură ce petrec mai mult timp aici, îmi este tot mai frică. Poliţiştii nu îmi inspiră încredere, nu vrea să am de-a face cu ei. Îmi pun foarte multe întrebări. Ajut oamenii, însă trebuie să recunosc că nu am încredere în mine.
Vreau ca malaiezienii să ne trateze aşa cum trebuie, astfel încât să ne simţim în siguranţă aici. Însă vrea şi să mulţumesc Malaeziei deoarece astăzi, eu şi poporul meu avem unde trăi şi avem de lucru şi putem câştiga bani pentru a supravieţui. Mulţumesc.”
*numele a fost schimbat pentru protecţia persoanei în cauză