Hany, 21 de ani: “Acum doi ani, am sosit cu familia mea în Liban din cauza războiului de acasă. Tot ce am luat cu mine din Siria au fost diploma de liceu şi amintiri despre prieteni, momente fericite, casa noastră călduroasă, copilăria şi şcoala mea.

Îmi este dor de plimbările cu prietenii, de zâmbetul mamei dimineaţa, de colegii care obişnuiau să mă aştepte 15 minute pentru a merge împreună la şcoală în Siria, îmi este dor să scriu o poezie şi chiar şi să economisesc bani pentru a-mi cumpăra o carte nouă! Am luat cu mine amintiri despre Hany, băiatul plin de vise şi ambiţii, pe care aproape că le realizase înainte să fie brusc risipite de război.

Dacă ai putea numai să vezi ce e în mintea mea. Vei găsi un scriitor, care scrie a cincea schiţă a trecutului său într-o carte numită „Speranţă”. S-ar putea să găseşti o variantă de-a mea dansând pe sunetul unui ceas care ticăie, ce pare o tortură dacă eşti obişnuit cu muzica lui Fayrouz sau Frank Sinatra. Vei găsi o tablă de şah ale cărei pietre au murit de plictiseală. Acolo mă vei găsi pe mine. “

Hany ţine în mâini obiectele lui cele mai de preţ: diploma de liceu şi foile matricole.”Acestea reprezintă viaţa mea, viitorul meu. Am lăsat totul în urmă în Siria, însă nu şi pe acestea,” spune tânărul, în timp ce stă la intrarea casei lui actuale din Liban. (c) UNHCR / A. McConnell / 2014

Ashraf, fratele lui Hany, iubeşte să alerge în jurul taberei. Însă familia sa spune că, în acelaşi timp, acestuia îi este teamă de zgomotele puternice şi încă pare traumatizat de amintirile din Siria. (c) UNHCR / A. McConnell / 2014

Hany foloseşte telefonul mobil pentru a-şi face un selfie cu fratele său Ashraf, în adăpostul lor din Valea Bekaa. „Telefonul mobil a devenit cel mai bun prieten al meu. Petrec ore şi ore cu el. Îl folosesc ca să scriu, să citesc şi să comunic,” mărturiseşte Hany. El spune că îl conectează cu oameni din întreaga lume şi îl ajută să îşi ocupe timpul.” (c) UNHCR / A. McConnell / 2014

Hany are 21 de ani şi este refugiat în Valea Bekaa din Liban. Înainte de război, Hany trăia clipa. Era rapper, cânta într-o trupă a şcolii şi visa să meargă la universitate. Într-un cartier liniştit din Homs, în casa pe care a construit-o tatăl său, Hany obişnuia să privească la copacul din faţa dormitorului său şi să scrie poezii.

Fratele său Ashraf s-a născut în ziua în care a izbucnit conflictul în Siria – 15 Martie 2011. După numai 20 de zile, violenţele ajunseseră deja în cartierul lor. Bombele cădeau, scuturându-le ferestrele. “Timp de un an şi jumătate, am rămas închişi înăuntru”, îşi aminteşte mama lui Hany. “Eram înghesuiţi într-o singură cameră în care dormeam şi mâncăm.” Au rămas până ce oroarea a ajuns şi la familia lor: o mătușă, unchiul și vărul au fost uciși în propriile case, fiind decapitaţi. A fost picătura care a umplut paharul.

După ce familia a plecat, locuinţa le-a fost jefuită și arsă. Hany a adus cu el un singur lucru: diploma de liceu şi foile matricole.”Acestea reprezintă viaţa mea, viitorul meu. Am lăsat totul în urmă în Siria, dar nu şi pe acestea.” Hany a reînceput să scrie poezii pentru a scăpa de monotonie. “Fac acest lucru pentru a-mi stăpâni emoțiile”, spune el.

Refugiaţii. Oameni obişnuiţi, aflaţi în situaţii neobişnuite. Împărtăşeşte poveştile lor.