Rana, 37: ”Am moștenit bucuria de a lucra cu cifre de la tatăl meu care era economist. Mi-l amintesc aducându-și de lucru acasă. Obișnuia să își intindă dosarele și foile pe masă iar eu eram fascinată. Uneori imi spunea ”ai un scris atât de frumos, ce-ar fi să vii să mă ajuți?” Datorită lui mi-am dorit să devin și eu economist. La sfârșitul liceului, profesoara m-a întrebat de ce – ”de ce vrei asta când ai putea deveni doctor sau inginer?” Am obținut un master in contabilitate și audit în instituții bancare și finaciare, devenind manager de bancă.

Lumea ordonată a cifrelor şi-a lăsat amprenta şi în viaţa mea de familie … când Mina și Yousif se joacă și împrăștie jucăriile peste tot… îmi vine să mă țin după ei și să le tot adun.

Deprinderile mele contabile sunt foarte folositoare acum când trebuie să ne descurcăm cu puținele economii pe care le mai avem, până vom găsi ceva de lucru, orice. Am fost crescută să mă gândesc la viitor și să economisesc; tot așa am făcut și împreună cu soțul meu Karam, în Iraq, pe când aveam amândoi salarii bune. Amândoi învățăm limba română pentru a găsi de lucru mai ușor. Soțul meu spune mereu, numai cine nu vrea să muncească nu găsește de lucru. Curând ne va fi mai bine, vom lucra, copiii vor merge la școală. Vom fi bine…”

Mina, 5, Yusif, 3, părinții Rana, 38 și Karam, 44 și bunica Sana, 65 nu și-au dorit plecarea din Iraq dar au fost nevoiți să fugă de instabilitatea din țară. ”Ne-am dorit o altfel de viață pentru copiii noști,” spun Rana și Karam. ©UNHCR/I.Preda/2015

“Mi-aș fi dorit ca și copiii mei să crească acolo unde am trăit eu. Cum asta nu mai este posibil, le arătăm fotografiile făcute pe când eram în Irak,” spune Rana răsfoind un album foto al familiei. ©UNHCR/I.Preda/2015

Mina (5) și Dna Elena B., educatoarea de la grădiniță admiră ghiveciul pictat de Mina, în timp ce părinții Minei au venit să o ia acasă. Are o fire deschisă, caldă și imediat ne-am îndrăgit una pe cealaltă. În urmă cu un an, cand a venit la noi, comunicam prin gesturi însă a învățat repede limba română, “ spune educatoarea. ©UNHCR/I.Preda/2015

Mina arată cu multă mândrie orășelul construit de grupa sa. Pentru că se simte atât de bine la gradiniță, Mina zăbovește în clasă chiar și după plecarea colegilor săi. ©UNHCR/I.Preda/2015

Ca orice alt copil, Mina îl adoră pe Winnie the Pooh! ©UNHCR/I.Preda/2015

Yousif privește cu atenție albumul de grădiniță al surorii sale, in care se află picturi, desene și colaje făcute de aceasta în anul ce a trecut. Începând cu luna septembrie, Yusif va merge și el la grădiniță. ©UNHCR/I.Preda/2015

În timp ce Preda, fotograf UNHCR se împrietenea cu Yusif, Mina a luat camera și a făcut această fotografie! ©UNHCR/I.Preda/2015

Rana și Karam au venit în România pentru a trăi în siguranță. ”Am avut serviciu bun, ne iubeam casa dar nu aveam pace,” spune Rana care împreună cu soțul său învață limba română și speră să găsească de lucru cât mai repede. ©UNHCR/I.Preda/2015

Rana a părăsit Bagdadul pentru a ajunge în România în 2014 împreună cu mama sa (65), soțul Karam (44) și cei doi copii Mina (5 ani) și Yousif (3 ani). ”Nu mi-am dorit niciodată să plec” spune aceasta, “însă în ultimii ani devenise din ce în ce mai periculos să fii creștin in Irak”.

Cum bombardamentele deveniseră o realitate zilnică, ”în fiecare dimineață ne întrebam dacă vom supraviețui acelei zile”. Într-o zi, în drumul lor spre serviciu cei doi au fost au fost prinși în mijlocul focului încrucișat dintre politie, armată și insurgenți. ”Am rămas blocați în maşină, iadul se dezlănțuise deasupra noastră. Am crezut că nu ne vom mai vedea copiii vreodată.”

Decizia de a pleca a fost luată în noaptea în care persoane mascate au intrat în casă, au furat și distrus totul amenințând-o pe sora Ranei cu moartea. ”Atunci am ştiut că trebuie să fugim din Irak.”

Refugiații. Oameni obișnuiți aflați în situații neobișnuite. Împărtășește poveștile lor.